IERTAȚI-MĂ CĂ-S FERICIT (2)

IERTAŢI-MĂ CĂ-S FERICIT 

       

       Ziua se prelinge de pe marginile cerului direct în capul satului. Cum deja e luna august, şi adevărata lună a lui cuptor amânată şi recuperată din mers, fluturii albi ca zăpada cu picăţele zboară nestingheriţi de la o varză la alta.

Puii de găină de diferite dimensiuni şi culori se pierd prin iarba verde şi grasă ce acoperă uniform podeaua ogrăzii. Într-un par de fier străjuieşte la colţul casei o minigăleată proxi, în care seară de seară culeg ouă nestresate de ţară.

Un bidon albastru de plastic , proaspăt spălat, aşteaptă să fie echipat cu murături pentru iarna proximă şi atât de reconfortantă.

Nevastă-mea îşi face de lucru prin preajmă, cu fusta mult deasupra genunchilor. Ridicându-mă , mut de uimire şi de alb, deasupra pământului, şi lăsându-mă, a câta oară, la dispoziţia alchimiei multicolore a simţurilor. Nori la stânga, nori la dreapta, nori dedesubt.

Oare să mai arunc o privire, sau intru direct în rai ?

Şi cu fericirea cum rămâne ? Păi, rămâne pe altădată. De fapt, cu aşa ceva în braţe, cui i-ar mai arde de fericire ?

Unu se întreabă dacă are vreun rost să-şi expună, din toate punctele de vedere , biografia, scriptic vorbind, ca pe un obiect de schimb. Să facă, mă rog, troc, eventual, cu cititorii, prietenii şi inamicii lui de-o viaţă.

Altu, de la polul opus, nu-i pasă de nimic : el numai vrea să trăiască, având toate simţurile date la maximum. Unu este blond, Altu este brunet. Una-i brunetă, Alta-i blondă.

Unu-i delicat şi poet, Altu-i un scriitor de succes, cu bani, femei şi subiecte fără număr. Unu visează, Altu trăieşte. Unu vrea să scrie cum trăieşte, Altu trăieşte ca şi cum ar scrie.

Costel Zăgan, ALTER EGO (2)