MINUS A ȘAPTEA ZI
Mă agâț de realitate ca de ultima speranță. Fie ce-o fi numai să fie! Numărul preferințelor încep să scadă de la o zi la alta. Poftele, la fel. Nevoile se esențializează.
Cu toate că-i început de vară, plouă ca-n octombrie!
Evenimentele mă împing în centru, iar ele se îndepărtează cu viteza amintirii. Acum sunt aici și-n clipa următoare sunt pulverizat în viitorul imediat! Și nu-mi mai amintesc nimic.
Cu toate că-i început de vară, plouă ca-n octombrie!
Evenimentele mă împing în centru, iar ele se îndepărtează cu viteza amintirii. Acum sunt aici și-n clipa următoare sunt pulverizat în viitorul imediat! Și nu-mi mai amintesc nimic.
Totul se reduce la nimic.
Și cele bune, și cele rele. Nu mai am nicio ranchiună: și oamenii și lucrurile mă lasă indiferent.
Nu mai sunt capabil de nicio aderență!
Toate mă lasă, eminescian, rece.
Toate mă lasă, eminescian, rece.
Și parcă aud ploaia căzând direct pe pagina albă a caietului de dictando: printre cuvinte.
Intangibilă și totuși atât de reală, Udă și proaspătă ca o gură de iarbă: verde crud strivit între măsele și dinți.
Mă preling în cerneala albastră a cerului de iunie. Apoi, îmi înmoi stiloul, și cuvintele sunt pe rând, ba verzi, ba albastre.
Brusc, o tăcere mai albă decât îngerul meu de pază izbește ușa de perete!
Nu intră, și nici nu iese nimeni.
Mă ridic și mă uit în oglindă: din rana incoloră curge un singur cuvânt:
EU!
Mai bolnav ca niciodată de această pacoste, de această patimă:
VIAȚA!
Viața cu toate minusurile și plusurile ei (extra)ordinare!
Costel Zăgan, ANTIMEMORIILE UNUI PROFESOR DE ROMÂNĂ (7)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu