Primul gând al lui Dio după ce-a reuşit, în fine , să aţipească o oră, deşi avea impresia c-a dormit o eternitate : iarba ţine cerul la o distanţă albastră de oameni !
Noaptea trecută a fost una de coşmar pentru Dio : era cât pe ce s-o ia razna ! A citit ca de-obicei mult după miezul nopţii. O carte despre tăcerea de gheaţă de la Polul Nord.
-Brrr! Ce frig e-n odaie ! Ia să mai pun nişte lemne în sobă !
Lemnele scoteau scântei duduind cu flăcări albastre şi înalte. Soba frigea , însă brăduţul plin cu globuleţe, fondante şi lumânări părea brumat. Brumat de tăcerea care-i strângea tâmplele într-un cerc de foc şi de gheaţă . Senzaţiile de cald şi de rece se succedau c-o viteză ameţitoare. Undeva în interiorul capului au început să se audă bubuituri surde : se rup gheţarii, se desfac în bucăţi din ce în ce mai mari şi plutesc în derivă prin marea îngheţată din capul meu.
Doamne, oare voi înnebuni ?
Aprind lumina. Camera începe să se rotească ca o elice. Este elicea elicopterului din care, astă-vară, a făcut salturi cu paraşuta.
Scrisul nu-i altceva decât o încercare , disperată la un moment dat , de a-mi decodifica, nu atât viitorul, cât mai degrabă, trecutul. Deci : destinul.
O probă a labirintului personal : DE UNDE VIN ? CINE SUNT ? ÎNCOTRO MERG?
Dio, îmi veţi răspunde Dvs., cititorii. Eşti Dio!
Şi aveţi dreptate , în 99, 999...9 la sută din cazuri. Însă ce mă fac eu cu acel infinit din 0,000...1 la sută ? Ăsta mi-a dat mereu viaţa peste cap! Nu a lăsat hazardul să-şi facă treaba : i-a pus sula în coaste , împingându-l alături de drumul celorlalţi. Buşindu-l de stânci ori de valuri.
Am avut insomnii chiar din copilărie : îmi pierdeam nopţile visând cu ochii deschişi! Şi totuşi dimineaţa eram proaspăt ca o floare primăvara.
Iar lumea mă aştepta cuminte şi apetisantă la uşă.
Costel Zăgan, Deşertul de catifea (3)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu