CA UN BOCET, MAMA
- De ce n-am murit ieri, plâng,
Să mă-ngroape mai adânc ?
Şi de ce n-am fost o apă
Nevoie să n-am de groapă?!
Dio, proaspăt absolvent al celui mai vestit liceu de pe meleagurile poetului naţional, revenea în Bucovina, patria părinţilor săi, taman la înmormântarea bunicii.
Deşi în plină vară, soarele dungat în negru , muşca hulpav şi rece din tristeţea tuturor. Cerul întreg însă asista impasibil la ceremonia terestră, lacrimogenă şi împăcată. Poate prea împăcată cu această situaţie ultimativă .
Dio îşi ghemuise proaspetele aripi în buzunarele strâmte ale pantalonilor raiaţi. De ce ne întâlnim cu unii oameni doar la asemenea evenimente funebre ?! De ce a trebuit să moară bunica tocmai acum? Cui îi foloseşte moartea ei ?
De ce ne zgârâie moartea aşa de dureros sufletele ? Ceilalţi oameni, în negru şi ei, cu feţele albite de durere ascultau predica preotului :
Căci din ţărână am venit
Şi-n ţărână ne întoarcem!...
Cerul, grădină suspendată, aspiră ultimele raze ale zilei...Am venit, m-am îngropat, aştept lăstarii altei primăveri : mai puţin lacrimogenă. Măcar.
Bocetul mamei se aude de dincolo de nori.
Costel Zăgan,DEŞERTUL DE CATIFEA (114)
