DEȘERTUL DE CATIFEA - Costel Zăgan

PUTEREA ŞI PÂRÂUL BUCLUCAŞ DIN SATUL LUIO DIO

   Apele mâloase ale tranziţiei româneşti scot la suprafaţă oameni şi situaţii bizare. Care amintesc de atavismul comunei primitive. Nu numai că brusc , parcă numai funcţionează raţiunea oamenilor, dar nici bunul-simţ (aflat la îndemâna oricui, nu-i aşa ?) nu mai are de spus niciun cuvânt!

   Şi iată, chiar Legea 18, născută spre bucuria şi , mai ales, chinul ţărănimii, zdruncină poporul din temelii! Dar să lăsăm să vorbească faptele.

   În unul din satele României, despre care s-a tot scris, exista pe harta sa veche un pârâu. Un firicel de apă ce străbătea satul de la un capât la celălalt. Pe direcţia nord-vest- sud-est. În realitate, de-a lungul timpului, debitul său a variat de la zero la normal.

    În ultimii ani, datorită ploilor abundente, apărând noi izvoare, precum şi Legea 18, pârâul tot încearcă să se extindă prin...divizare! Până aici, toate-s bune şi frumoase. Însă, "aripa" mai tânără a pârâului buclucaş îşi dă prea mare importanţă: din propria iniţiativă şi-a trasat albia taman prin centru satului! 

Prin faţa a peste 30 de gospodării . De asemenea, şi prin faţa şcolii. Şi, atenţie, are tendinţa de umflare- prin oroziune ! Ce mai, "picătura moldovenească" erodeazâ, câte-oleacă, dar sigur malurile.

  Încet şi previzibil, primejdia se conturează : în viitor!

- Dom`Primar, să nu păţească şi satul nostru ca femeia cu drobul de sare!  ...Cade sau nu cade...Puterea?

   Aţi pricepu ceva ? Că pe-aici nu se vede din cauză de apă! Deocamdată e până la genunchii broaştei!

   Avertizare: vin ploile de primăvară!

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (115)

Ioana Manolache

Costel Zăgan

23 martie 2013  · 

Ioana Manolache

23 martie 2013  · 

28.EXCURS ÎN IMAGINARUL CONTEMPORAN

Dio trăieşte într-o ţară de mâna a doua.Asta numai dacă-i dă mâna!Dacă nu , poate pleca în alta, cu amândouă mâinile!Dar, Dio, nu şi nu!Vrea să trăiască în ţărişoara lui : cu toate mâinile şi cu toate picioarele pe care le are la dispoziţie! Desigur şi cu celelalte organe aferente sistemului politic contemporan.

Dio, deşi îi înţelege pe cei care pleacă, în forul său interior, nu-i aprobă.Însă nimeni nu vine să-i ceară aprobarea:nici la plecare, nici la întoarcere!

Pentru că, până la urmă, toţi se întorc: cu buzunarele doldora de euro, sau, în multe cazuri, doldora de iluzii pierdute!

Dio nu-i invidiază, nici pe primii, nici pe ultimii.El are, ca tot românul, barometrul său politic.Nu vă pot însă spune cu precizie în care organ îşi are sediul.Asta ca să nu-l fac de râs pe Dio.Ori pe ceilalţi compatrioţi ai lui Dio.

Dio este căsătorit.Ca orice cetăţean ce respectă convenţiile sociale.Dio are prin urmare celula sa de bază:familia.

Dio ar vrea ca măcar familia lui să trăiască într-o ţară de mâna întăi;dar Preşedintele nu şi nu:Ţara a fost ,este şi va fi de mâna a doua!

Dio, totuşi, nu disperă.A învăţat de mic că disperarea-i bună numai pentru filosofi.Pentru UNII filosofi!

..............................................................................................................................................................................

-Şi totuşi, domnilor, eu cred că lumea are noroc că există şi România!

AŞA VISAT-A DIO!

Costel Zăgan

revista EXTEMPORAL LIRIC: ‎Costel Zăgan‎ : Țeapa lui Vodă

revista EXTEMPORAL LIRIC: ‎Costel Zăgan‎ : Țeapa lui Vodă: Copiii încremeniseră cu ochii la turul pantalonilor personajului incognito: o morişcă de doi lei şi douăzeci şi cinci d...

SALT SPRE LIBERTATE (Deșertul de catifea)

 SALT SPRE LIBERTATE

     Poate că minunea precede întâmplarea, orice întâmplare. Orice minune.

Exact aşa cum luna aceasta, întinzându-se pe patul norilor, mă determină

să visez o anumită culoare. Iar pentru că veni vorba de culori, mai cred că

iubirea este în primul rând un drum. Şi posibilitatea de-a călători pe el.

Unii fac plimbări de agrement, alţii de afaceri...Altfel spus, dragostea este

aşa cum şi-o face omul cu ajutorul celuilalt.

    Vai, luna plânge (apune ?), oglindindu-mi sufletul!

... În sfârşit, voi avea din nou statut de civil începând cu data de 10 iunie

1979 !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

     Mă bucur că visul, acest tovarăş al singurătăţii, există prin şi cu tine.

De cele mai multe ori, numai el ne scoate din impas şi ne dă încredere în

viitor şi în forţa fiecărei bătăi de inimă. Da.Carpe diem. Însă trăieşte fiecare

clipă ca şi când ar fi ultima clipă de viaţă. O , dar nu aşa ca un disperat

irevocabil!

   Dincolo de infern, începe altceva decât haosul. Probabil, un altar.

   Şi totuşi, fericirea a fost şi va rămâne încă multă vreme un ideal la

care se raportează existenţa umană .

   Bucuria este o oază. Fericirea poate fi, însă , pustiul, repetabilul

paradis pierdut.

   Şi totuşi, şi totuşi dacă poţi provoca bucurie ( iar tu sigur că poţi !),

prezenţa ta, simpla ta prezenţă cotidiană ar putea fi chiar fericirea

cea îndelung căutată!

 

   27.02. 1979. Sunt în cazarmă din nou, cu numele primăverii pe

buze şi cu gândul la fulgii care ţi-au mângâiat obrajii. Ei nu s-au

topit de căldură , ci de emoţie...Poezia am scris-o acolo înainte

de-a pleca, pentru tine.

Prea puţin pentru viaţă şi prea mult pentru moarte

prea puţin pentru ură şi prea mult pentru a iubi

 

Prea mult prea puţin şi prea puţin prea mult

Doamne al depărtărilor !

 

     Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (148)

SCHIMBAREA MEA LA FAȚĂ - Costel Zăgan

 Schimbarea mea la faţă?

Dio, înainte de-a adormi încercă să- şi evalueze biografia cea mai recentă.

Căsătoria pare o cuşcă : depinde cu cine o împarţi! Dio îşi pipăi gratiile, dincolo inima îşi vedea de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Doamne, unde am fost toţi anii aceştia? Pe ce meleaguri am hoinărit? Ce timp m-a confiscat? Ştiu, destinul nu este o scuză. Cum să-i ceri lui Dumnezeu iertare pentru că exişti, când existenţa ta ar trebui să fie o izbândă şi nu-i decât, din fericire, un eşec repetabil?

Ce-ar trebui să (mai) fac? În primul rând să mă trezesc şi să părăsesc pentru totdeauna acest pat al lui Procust! Şi să fac paşi!

A, însă oare mi-am deschis ochii, să vad unde vreau să demarez aşa de furtunos în trombă? În orice caz, am vocaţia eşecului în sânge.Indubitabil.

Nici bine nu-şi termină efectele un ghinion biografic, că dau năvală altele să-i ia locul şi să-i desăvârşească capodopera!

Chiar şi când am cele mai bune intenţii, de asemenea, o dau tot în bară. Milimetric pe lângă fericire.

Bănuiesc că şi leagănul meu era ceva asemănător c-o baricadă...Pe baricadele copilăriei, ar fi un titlu numai bun de poem dacă nu ar acoperi în totalitate , de fapt, o proximă realitate. Deplorabilă!

Omule, totuşi, copilăria nu poate fi un război, o victorie, da. Un triumf al inocenţei. Păcat c-ai sufocat-o cu graba ta!

Costel Zăgan

LORYJEANNE, ACASĂ

 LORYJEANNE, ACASĂ

     Una din fetele lui Dio, LJ, A VENIT PENTRU O SĂPTĂMÂNĂ ACASĂ. Din Franţa. Luna august este şi pentru satul lui Dio luna când străinerii revin pe meleagurile natale. Din Italia, din Spania , din Anglia ori din Franţa.

   Revin să-şi reîncarce bateriile sufleteşti pentru încă un an. Doi sau mai mulţi. Ani. Şi totuşi, Dio are impresia din ce în ce mai pregnantă că acest fenomen social, globalizarea, mai mult îi înstrăinează decât îi apropie pe oameni.

   Parcă oamenii, din ideal, din ţintă, mă rog, din obiectiv au ajuns victime. Şi nu doar individul, ci şi grupul (familia, îndrăgostiţii) se destramă, se dezintegrează.

   Însă extremele se atrag, iar victimele nu sucombă, ci fac pasul, decisiv, nu se ştie dacă înainte, înapoi, la stânga sau la dreapta. Important este că Homo sapiens se mişcă.

   Uneori cuvintele sapă adevărate tuneluri prin aer şi parcă am vorbi cu ochii legaţi : la începutul frazei te afli, de exemplu, în România, iar după ce-ai marcat prin punct încheierea comunicării, deschizând ochii te trezeşti de partea cealaltă a mapamondului.

   NE DEPLASĂM CU VITEZA CUVÂNTULUI! ÎNAINTĂM SAU NE ÎNĂLŢĂM ?

    
   Totuşi, de unde această senzaţie (meta)fizică aproape că suntem în cădere liberă : printre stele şi singurătăţi ?

Şi de ce toată lumea-i supărată sau, mă rog, fără chef ? Preferăm să ne îmbolnăvim decât să participăm la bucuria aproapelui. Şi nu o facem din invidie,  ci din lehamite.

   Dio schiţează un zâmbet amintindu-şi că lehamitea-i starea de bună dispoziţie a leneşului! Cred că am găsit : NE ESTE LENE SĂ EXISTĂM!

   Ne-a pierit cheful de viaţă, dar şi de moarte! Nu se mai sinucide nimeni, domnule, ca altădată !

   Şi totuşi, am pornit de la bucurie. Era vorba despre o revenire, despre o întoarcere. Poate că nu ne putem întoarce decât în viitor : cifrul copilăriei fiind şi de această dată inexpugnabil.

   De-un lucru sunt însă sigur : fericirea nu există decât la timpul trecut. Da, sigur că da. Et in Arcadia ego!

   Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (142)

RECONSTRUIND CAPITALISMUL ROMÂNESC (1), Costel Zăgan

 RECONSTRUIND CAPITALISMUL ROMÂNESC (1)

     Undeva,în Iaşi, pe Abisul Sec.Dio împreună cu alţi cinci parteneri. Dio fiind firesc partenerul de bază. Adică , salahorul. Unicul salahor şef. Şef atât căt se poate! Oricum apelativul DOMNUL DIO pare în totală discordanţă cu situaţia de fapt.

     Dar toţi o suportă cu stoicism. Fără comentarii! Fiecare, RE-CONSTRUCTOR, să-i zicem aşa, ştiind ce are de făcut.

Bosul dirijează şi munceşte cot la cot cu partenerii - subalterni.Totuşi!

     E glumeţ şi nu-i place să fie contrazis. Decât prin muncă. Marx având dreptate şi-n acest caz: MUNCA L-A DES-FĂCUT PE OM!

    Chiar din prima clipă Dio şi-a luat în primire roaba repartizată de bos. Pe care Dio o numeşte cu duioşie:

ROABA,MON AMOUR!

    Roaba este recunoscătoare şi suficient de încăpătoare pentru înălţimea şi dragostea necondiţionată a lui Dio.

Şi nu scârţie nimic. De obicei. Însă când este supraîncărcată mai ezită: între tril de privighetoare şi lovitură de tun!

   În rest, dacă-i împinsă bine, înaintează! Fără probleme: cântând din toate închieiturile!

Roaba şi-o încarcă şi descarcă singur. Cu şi de material ori pământ. În acest sens Dio se foloseşte de-o lopată. Uneori şi de cazma. Dacă pământu-i prea tare, iar bolovanii-s prea duri. Pământul viu, cei 15 metri cubi, trebuie să acopere uniform spaţiul dintre trotuare, ca o plapumă naturală. De unde, la primăvară, se vor trezi straturile corespunzătoare de flori.

   Dio a fost apreciat verbal de  proprietari: o doctoriţă super  şi un avocat pe măsură. Soţi.Tineri. Cu două fetiţe. De porţelan. Iubire, bibelou de. De două ori. Deocamdată.

    Într-una din seri, Dio singur cu proprietăreasa, pe trotuarul din faţa vilei, i-a recitat o poezie: de atitudine. Proprii: poezia şi atitudinea!

 

    Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (36)

Deșertul de catifea (Spărgătorul de nasturi)

 SPĂRGĂTORUL DE NASURI SE DESTĂINUIE

     - Tovarăşe diriginte, am făcut-o de oaie!

    - De ce-ai făcut-o ,Dio!?

    - De berbec încăpăţânat şi naiv ce sunt: voiam ca turma să-şi respecte mieii! Speranţele turmei,mă rog!

    -Haide odată,spune-mi cum s-a întâmplat toată târăşania,alifantule!

Dio turui totul într-un minut.Cap-coadă.

    -Am să discut cu tov. director să vedem ce se mai poate face!

    -Îmi pare nespus de rău.N-am vrut să se ajungă...efectiv...

    ...la spital. A dat telefon directorul spitalului.Şi la liceu şi la miliţie.

    -Da,am ajuns inamicul public numărul 1!

    -Nu râde,Dio! Chestiunea-i destul de groasă!

    -Şi tare.Tare de tot!

    -Toţi apreciază,în schimb,intenţia ta nobilă: apărarea unui inferior!

    -Cavaler,ca orice ţăran!

     -Fiu de ţăran.Şi intelectual în devenire!

     -Infractor sută la sută!

     -Dio! Nu dispera: suntem o societate care respectă omul.

     - Da.Omul....nou-nouţ: cu steagul partidului la rever!

 

         Costel Zăgan