"Hiperbole blitz" este un volum de versuri, semnate Costel Zăgan.
Gellu Dorian scria, în 2005, pe ultima copertă a volumului de debut:
Costel Zăgan debutează târziu cu un mănunchi de "poeme blitz", după ce prezenţa lui discretă, retras fiind la o şcoală din judeţul Botoşani ca profesor de limba română, în presa literară a atras atenţia, în mod special, asupra laconismulului scrisului său.
Lucian Alecsa aprecia în 2006:
Pe Costel Zăgan, poetul, îl cunosc de ani buni. A debutat de timpuriu prin revistele culturale, criticii i-au anunţat un viitor solid, remarcându-i uşurinţa versificării şi alonja de idei cu care ataca spaţiul liric. După un timp, numele lui a dispărut de pe piaţa literară, poetul s-a retras într-un sat numit Tudor Vladimirescu, din comuna Albeşti, şi-a început să exerseze mai mult monologul, lăsându-i pe iubitorii de poezie autentică în aşteptare. Sunt convins, Costel Zăgan n-a încetat niciun moment să scrie. În sprijinul acestei aserţiuni vine chiar cartea de versuri pe care o am în faţă, "Hiperbole blitz", apărută de curând la Editura AXA, Botoşani, cu sprijinul Ministerului Culturii. Poetul posedă din plin ştiinţa construirii unei cărţi, volumul are unitate de idei, este disciplinat în aceeaşi gamă lirică şi ocupă o partitură estetică foarte bine definită. Volumul aduce cu un buchet de trandafiri roşii, în parte fiecare fir miroase tot altfel. Am spus trandafiri roşii, deoarece poemele lui Costel Zăgan au o combustie lirică intensă, creează sentimentul că fiecare vers este în flăcări. Cu toate că poemele sunt într-o permanentă explozie, poetul este un bacovian incurabil: "E Bcovia fără un sfert/în loc de rugăciune/îngenunchez/şi recit/LACUSTRĂ/ploaia repetă monoton/AMIN/Mă ridic/în jur/persistă Bacovia/."
Dacă la începuturile sale, Costel Zăgan era copleşit de serenadele patriotarde de gramaj poetic redus,de consistenţă artistică ce bătea mai tot timpul către zero, nu exista poem să nu fi mirosit a Adrian Păunescu, cu timpul poetul şi-a trasat o alee personală, inimitabilă, fără irizaţii străine. Ca fapt distinct, peste tot în masa poemelor sale, tristeţea şi hazul trăiesc de minune în concubinaj, fără a violenta în niciun fel bunul simţ estetic. Puţini sunt poeţii care reuşesc să plângă cu zâmbetul pe buze şi să râdă când îi ghionteşte moartea: "De-o vreme/în/fiecare dimineaţă/Morţii/cunoscuţi şi necunoscuţi/Se trezesc cu zâmbetul pe buze/E suficient/să-nceapă unul/să surâdă/şi toţi/ceilaţi/se molipsesc/de la el/pentru că/în/veşnicie/nu-i aşa/Totul/se/transmite/instantaneu/Aşa/m-am/transmis/şi eu/Apropo/ştii care-i/ultima poantă/Care circulă/printre morţi/Cică/pe ei/pe morţi/îi aşteaptă/învierea/Pe când/pe noi/Ceilalţi/Ne aşteaptă/moartea/Să mori/de râs/nu alta"(Cimitirul hazliu).
Laconismul scrisului său nu constituie o deficienţă sau un handicap scriitoricesc, din contra, Costel Zăgan chintesenţializează anumite universuri bine conturate mental şi sentimental, redând în versuri doar sufletul acestor trăiri. Acest fenomen îmi aduce aminte de Gheorghe Grigurcu, care la un moment dat îmbracă haina unor reflecţii versificate, pline de substanţă lirică, dar şi extrem de dense ideatic. De multe ori paradoxul devine punctul de sprijin al universului creat sau mai bine zis axa arhitecturii lirice: "Acest tei e obraznic/de câte ori/are ocazia/înfloreşte/Poetul acesta e mare/de câte ori/are ocazia/moare/Unul înfloreşte în sens opus/celălalt însă la fel/" (Paralele perpendiculare.)
