COPILĂRIE INTERZISĂ

acum 6 ani

‎Ioana Manolache‎ în Costel Zăgan

27 aprilie 2014 la 16:37 · 

Ioana Manolache

27 aprilie 2014 la 16:02

128. COPILĂRIE INTERZISĂ

Dio nu mai vrea să meargă la şcoală ? O întrebare care flutură pe toate buzele familiei. Satul întreg pare uimit : Dio abia aştepta să meargă la şcoală : să arate de ce-i în stare!

Parcă au trecut trei veşnicii, nu trei zile, de când Dio, îmbrăcat ca de sărbătoare , a făcut primul pas într-o şcoală. Şcoala din satul natal : locul pe unde îngerii vin pe pământ!

Cu ce imensă bucurie a făcu Dio acest pas ! Un pas uriaş care ,brutal şi pe nesimţite totuşi, i-a împărţit lumea în două.

Căpşorul lui blond ori inima aflată în dificultate respiratorie i-a înţepenit sufletul într-o dilemă?

UNDE-I DE FAPT COPILĂRIA : ACASĂ SAU LA ŞCOALĂ?

Păi la şcoală sigur că nu-i, pentru că tovarăşa învăţătoare l-a prezentat celorlalţi copii ca pe-un goblizan fără pereche!

Mama, de-acasă , l-a atenţionat de mai multe ori că trebuie s-o asculte pe tovarăşa învăţătoare, fără niciun fel de restricţie : TOVARĂŞA ÎNVĂŢĂTOARE ESTE ÎNCEPÂND DE AZI DUMNEZEUL TĂU!

Dio, cu ochii cât cepele de la C.A.P., nu tăgăduia nimic.Totul era literă de lege!

DAR!!! Cum a intrat în ograda şcolii, toată lumea a sărit pe noi : NU-I VOIE SĂ FACI AIA! NU-I VOIE SĂ FACI ĂIALALTĂ!

E clar : la şcoală n-au ce căuta copiii!

- Mamă, eu nu mai merg la şcoală. Tovarăşa învăţătoare crede că eu sunt tata!

Costel Zăgan

DEŞERTUL DE CATIFEA, II, (roman cibernetic)

O NOAPTE FURTUNOASĂ ÎN TREI

 Trenul intră în gară chiuind din toate încheieturile.Iiiuuuuuuuu! Ce luuuungă-iiiiiii,Doamneeeee! Ţipa şi gara.

Fata ieşi în întîmpinarea băiatului, izbindu-l de cer!
Vagoanele clănţăneau îmbucând aerul supraîncălzit. Hainele zburau pe deasupra lanului de grâu ca nişte nori de ploaie. Vântul interior purta peisajele de la un capăt la altul al orizontului.
Cerul prinde şi el să se înroşească : rezistenţă în tandră suprasarcină terestră! Norii fierb deasupra pregătindu-se de furtună. Se succed unul căte unul, din ce în ce mai repede pe ecranul cerului.
Ţipetele înalte ale fetei contrapunctează gemetele adânci ale Călăreţului fără cap.
Trenul aleargă gâfâind pe-o cale ferată de iarbă. Uuuuuuuiiiiiiiiuuuuuu! Îi şopteşte fierbinte în urechi băiatul, aruncând şi ultimul nor al zilei!
Ce iarbă înaltă şi albastră ne-nveleşte, iubitule! AU, au, au , aaaaaauuuuu! Trenul făcea de zor manevre în gara plină de sudoarea albastră a cerului. Hurducăturile vagoanelor frământau pământul ca pe-o pâine!
Ce bună-i pâinea noastră cea de toate zilele , Doamneeeee!

-Credeam că nu mai vii astăzi , Liza! Mărioara îi luă în primire pe cei doi chiar din poartă. Casa în schimb le surâdea şmechereşte.
-A avut întârziere autobuzul! Ţâşni răspunsul Lizei.
-Ce mai faci , Dio?
-Săru`mâna , Mărioara! Vino să te pup! Ce-ţi pasă : Te perpeleşti la umbră şi nu te doare deloc de nişte oropsiţi ...canicularzi!
-Şi ce mai oropsiţi ! Mestecă fata cuvintele , când Dio o îmbrăţişă , atingându-i cu buzele fierbinţi un colţ al gurii.
Un fulger răcoros trecu pe sub umbra nucului din ogradă.
Costel Zăgan

ȚEAPA LUI VODĂ

DUMINICĂ, 12 APRILIE 2020

‎Costel Zăgan‎ : Țeapa lui Vodă

Copiii încremeniseră cu ochii la turul pantalonilor personajului incognito: o morişcă de doi lei şi douăzeci şi cinci de bani ce-l trăgea hiperbolic dincolo de nori.
Portret resentimentar? Mai bine iau radiera şi şterg totul: inclusiv păcatul originar! Aşa că e o vreme super! Aş putea spune , chiar pa-ra-di-si-a-că!
...Pe un alt plan narativ Dio este antagonistul unei alte întâmplări, concentrice...
...Mă rog, un abis cu ştaif. Şi foncţie, nene Iancule!
La ce renumeraţie îmi revine pe chelie didactică, zău dacă merită să-mi mişc vreun fir de păr!
Auzi, fraiere, Doamna Nimeni te îndrumă şi te controlează!
-Copii! Daţi-MI, caietele! Copilăria ia poziţia de drepţi: comanda-i la doamna!
-Dom`profesor, unde-ai fost, dom`le, când predai limba română?!!?
(-În Patria Mea, doamnă, LIMBA ROMÂNĂ!) Tăcerea vorbeşte în locul meu. Gura, în schimb, nu scoate niciun sunet. Laşa!
Inutilitate: numele tău e România. Nichita se întoarce în mormânt a doua oară, scârbit şi el, post mortem, de această lume!
Şi-acum,ŢEAPA LUI VODĂ :
O fi, după 20 de ani, HĂRŢUIREA ROMÂNIEI, ultima găselniţă a oamenilor politici pentru ieşirea ţării din criză, iar ceilalţi români habar n-au. Măi, să fie !!!!!
(Costel Zăgan, DEȘERTUL DE CATIFEA,2015)

LORYJEANNE, ACASĂ

LORYJEANNE, ACASĂ

   Una din fetele lui Dio, LJ, A VENIT PENTRU O SĂPTĂMÂNĂ ACASĂ. Din Franţa. Luna august este şi pentru satul lui Dio luna când străinerii revin pe meleagurile natale. Din Italia, din Spania , din Anglia ori din Franţa.

Revin să-şi reîncarce bateriile sufleteşti pentru încă un an. Doi sau mai mulţi. Ani. Şi totuşi, Dio are impresia din ce în ce mai pregnantă că acest fenomen social, globalizarea, mai mult îi înstrăinează decât îi apropie pe oameni.

Parcă oamenii, din ideal, din ţintă, mă rog, din obiectiv au ajuns victime. Şi nu doar individul, ci şi grupul (familia, îndrăgostiţii) se destramă, se dezintegrează.

Însă extremele se atrag, iar victimele nu sucombă, ci fac pasul, decisiv, nu se ştie dacă înainte, înapoi, la stânga sau la dreapta. Important este că Homo sapiens se mişcă.

Uneori cuvintele sapă adevărate tuneluri prin aer şi parcă am vorbi cu ochii legaţi : la începutul frazei te afli, de exemplu, în România, iar după ce-ai marcat prin punct încheierea comunicării, deschizând ochii te trezeşti de partea cealaltă a mapamondului.

NE DEPLASĂM CU VITEZA CUVÂNTULUI! ÎNAINTĂM SAU NE ÎNĂLŢĂM ?

Totuşi, de unde această senzaţie (meta)fizică aproape că suntem în cădere liberă : printre stele şi singurătăţi ?

Şi de ce toată lumea-i supărată sau, mă rog, fără chef ? Preferăm să ne îmbolnăvim decât să participăm la bucuria aproapelui. Şi nu o facem din invidie, ci din lehamite.

Dio schiţează un zâmbet amintindu-şi că lehamitea-i starea de bună dispoziţie a leneşului! Cred că am găsit : NE ESTE LENE SĂ EXISTĂM!

Ne-a pierit cheful de viaţă, dar şi de moarte! Nu se mai sinucide nimeni, domnule, ca altădată !

Şi totuşi, am pornit de la bucurie. Era vorba despre o revenire, despre o întoarcere. Poate că nu ne putem întoarce decât în viitor : cifrul copilăriei fiind şi de această dată inexpugnabil.

De-un lucru sunt însă sigur : fericirea nu există decât la timpul trecut. Da, sigur că da. Et in Arcadia ego!

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (142)

C-UN MORT MAI DEPARTE

‎Ioana Manolache‎ în Costel Zăgan

Ioana Manolache

25 martie 2013 la 21:44

C-un mort mai departe

Tătuţa a fost primul mort din familia sa. Dio i-a închis ochii ţi l-a legat c-un batic sub bărbie.Apoi nu l-a mai văzut decât în sicriu.

Părea,privit din partea stângă,supărat.Din dreapta,împăcat.Dinspre picioare,chipul împietrit nu mai spunea nimic.Nici măcar adio! Ori,ce mai faci ,nepoate?

Atunci nu şi-a mai putut reţine lacrimile: curgeau ca din două robinete gemene uitate deschise! La fel i-a ţâşnit întrebarea din gura parcă mută: De ce,Doamne,de ce?

Limpede şi răcoroasă,tăcerea împiedică însă ecoul să iasă afară,la aer!

Pletos şi cu barbă,încă nu trecuseră cele 40 de zile de la înmormântare,Dio aştepta autobuzul de 2. Retras în lumea gândurilor,nici nu-i observă sosirea.

În schimb,a "simţit-o" pe Ea : cu toate cele cinci simţuri din dotare! Tocmai cobora! Rochia nu reuşea să-i acopere prezenţa.Nu ştie nici când, nici cum a ajuns în faţa Ei:

-Domnişoară,căutaţi pe cineva?

-Şcoala.Caut şcoala!

-Uitaţi-o,în vale! Însă nu-i nimeni la şcoală la această oră! Vă pot conduce,dacă doriţi,la director! Locuieşte în apropiere.La 2-3 case,mai încolo.

-Dar nu pleacă autobuzul?

-Este timp!

Fata îl măsură din cap până-n picioare: blugii şi capul pletos nu-i prea inspirau încredere. Barba şi o durere abia ghicită în glas şi pe chip,totuşi,i-au deschis fetei gura:

-Să mergem la tov. director!

-Să!

Autobuzul a rămas în urmă ca un animal abandonat de stăpân: schelălăind răblăgit!

Costel Zăgan

1Costel Zăgan

EXCURS ÎN IMAGINARUL COTIDIAN

‎Ioana Manolache‎ în Costel Zăgan

 

Ioana Manolache

23 martie 2013 la 10:47

28.EXCURS ÎN IMAGINARUL CONTEMPORAN

Dio trăieşte într-o ţară de mâna a doua.Asta numai dacă-i dă mâna!Dacă nu , poate pleca în alta, cu amândouă mâinile!Dar, Dio, nu şi nu!Vrea să trăiască în ţărişoara lui : cu toate mâinile şi cu toate picioarele pe care le are la dispoziţie! Desigur şi cu celelalte organe aferente sistemului politic contemporan.
Dio, deşi îi înţelege pe cei care pleacă, în forul său interior, nu-i aprobă.Însă nimeni nu vine să-i ceară aprobarea:nici la plecare, nici la întoarcere!
Pentru că, până la urmă, toţi se întorc: cu buzunarele doldora de euro, sau, în multe cazuri, doldora de iluzii pierdute!
Dio nu-i invidiază, nici pe primii, nici pe ultimii.El are, ca tot românul, barometrul său politic.Nu vă pot însă spune cu precizie în care organ îşi are sediul.Asta ca să nu-l fac de râs pe Dio.Ori pe ceilalţi compatrioţi ai lui Dio.
Dio este căsătorit.Ca orice cetăţean ce respectă convenţiile sociale.Dio are prin urmare celula sa de bază:familia.
Dio ar vrea ca măcar familia lui să trăiască într-o ţară de mâna întăi;dar Preşedintele nu şi nu:Ţara a fost ,este şi va fi de mâna a doua!
Dio, totuşi, nu disperă.A învăţat de mic că disperarea-i bună numai pentru filosofi.Pentru UNII filosofi!
..............................................................................................................................................................................
-Şi totuşi, domnilor, eu cred că lumea are noroc că există şi România!

AŞA VISAT-A DIO!

Costel Zăgan

Costel Zăgan

Un car de copchileți

–Nea Costică, mâine mergem cu carul după copchileți, la gostat!

– Mergem, dacă trebuie, punem carul în foncție!

– Îl punem, merge și Una cu noi!

– Să meargă, că este loc destul!

– Atunci, rămâi cu bine!

– Cu bine să fie!

A doua zi, cu zorii în cap și cu cheful de treabă dat la maxim (deși habar n-am dacă Maxim știe de treaba asta!)

ieșim din sat: eu, Una și Nea Costică. Soarele era abia cât o dungă la orizont. Noi, o țâră mai sus. Într-un car cu boi.

Nea Costică era ca de obicei calm și cu zâmbetul gata s-o ia la vale.

– O să fie cald și azi, auzim dintr-odată vorba domoală a lui Nea Costică – blândețe coborâtă pe pământ. Tăcerea ne ține gurile adormite: mie și Unei. Boii trag carul către răsărit, lumina scoțând lumea din întuneric: încet și sigur.

– Să sperăm că nu i-o luat careva! Rupe tăcerea-n două Una…Încep să-i deslușesc trupul împlinit: o fată pe cinste!

– Ce te holbezi așa la mine, ca la o sperietoare de ciori?

– Sperietoare de băieți, prind și eu glas.

– Ia vezi, poate te arunc în șanț!

– Ia mai potoliți-vă, că-mi speriați boii!

– Dar sperioși boi mai ai , Nea Costică!

– Hăisa, Cârlane!

– Ce cârlan, Nea Costică, nu vezi că-i cât o vacă?

– Bre, e bou, nu vacă! Și celălalt e tot bou!

– Dar de ce nu-s tauri?

Pentru că le lipsește ceva, chicotește Una… Nici tu nu ești bou: ești un taur, mă rog, un tăuraș! Mă lămurește Una, într-o clipă și-o mișcare scurtă: un ghiont pe sub coaste.

Eu tac mâlc.

ALTER EGO (16)

(sursa foto: nasul.tv)