SCHIMBAREA MEA LA FAȚĂ?

 Schimbarea mea la faţă?

Dio, înainte de-a adormi încercă să- şi evalueze biografia cea mai recentă.

Căsătoria pare o cuşcă : depinde cu cine o împarţi! Dio îşi pipăi gratiile, dincolo inima îşi vedea de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Doamne, unde am fost toţi anii aceştia? Pe ce meleaguri am hoinărit? Ce timp m-a confiscat? Ştiu, destinul nu este o scuză. Cum să-i ceri lui Dumnezeu iertare pentru că exişti, când existenţa ta ar trebui să fie o izbândă şi nu-i decât, din fericire, un eşec repetabil?

Ce-ar trebui să (mai) fac? În primul rând să mă trezesc şi să părăsesc pentru totdeauna acest pat al lui Procust! Şi să fac paşi!

A, însă oare mi-am deschis ochii, să vad unde vreau să demarez aşa de furtunos în trombă? În orice caz, am vocaţia eşecului în sânge.Indubitabil.

Nici bine nu-şi termină efectele un ghinion biografic, că dau năvală altele să-i ia locul şi să-i desăvârşească capodopera!

Chiar şi când am cele mai bune intenţii, de asemenea, o dau tot în bară. Milimetric pe lângă fericire.

Bănuiesc că şi leagănul meu era ceva asemănător c-o baricadă...Pe baricadele copilăriei, ar fi un titlu numai bun de poem dacă nu ar acoperi în totalitate , de fapt, o proximă realitate. Deplorabilă!

Omule, totuşi, copilăria nu poate fi un război, o victorie, da. Un triumf al inocenţei. Păcat c-ai sufocat-o cu graba ta!

Costel Zăgan

Gwen Stefani

Last Christmas (Live From The Orange Grove) · Gwen Stefani (Videoclip oficial)

2:49 / 3:30

FALS TRATAT DE BUCURIE

 Fals tratat de bucurie

Pe naiba, cum să fie familia celula de bază a societăţii, când ea-i de fapt fabrica celor mai teribili viruşi sociali?

Dio, însă o considera o adevărată mană cerească : în sfârşit se va vindeca de singurătatea la care fusese condamnat odată cu naşterea.

Primul clipit al ochilor săi inocenţi a căzut însă ca o ghilotină peste gâtul gingaş al Revoluţiei: unde nu-i cap, vai de picioare!

Bastilia sa interioară fuse devastată chiar din faza de proiect : cele mai sângeroase bătălii fiind cele care nu au avut loc niciodată, nu-i aşa?

Câte câmpuri de bătălii hrănesc oare un fir de iarbă? Câţi copii nenăscuţi din cauza martirilor condiţiei umane alimentează azurul utopiilor noastre? Câte văduve hibernează între nopţile noastre de dragoste?

Câte insomnii, Doamne, mai costă astăzi un sărut?...Paturi îndrăgostite pluti-vor în derivă pe râul amar al zilelor: ce foc le va readuce la viaţă?

Dio îşi închipuia că după căsătorie va avea dragoste(a) la discreţie...Fals.Premisă cât se poate de falsă. Dragostea este o luptă continuă.Fără pauză. Aici totul se sancţionează: şi bucuria, şi necazul. Şi speranţa, şi deziluzia. Şi păcatul. Şi naivitatea.

Ma fille, Loryjeanne a dit:

Tata, mi-ai oferit unul dintre cele mai de preţ lucruri pe care un tată îl poate da, timpul său! Pentru toate zilele în care râdeam, glumeam şi ne jucam, pentru toate poeziile şi poveştile spuse la ceas de seară copiilor tăi, eu azi îţi mulţumesc.

Şi nu uita, ziua ta de naştere reprezintă momentele fericite de ieri, zilele luminoase ce vor veni şi bucuriile tale de azi.

Multă sănătate, pace şi linişte sufletească, fericire şi dragoste! LA MULŢI ANI!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Costel Zăgan

2 

 LORYJEANNE, ACASĂ

     Una din fetele lui Dio, LJ, A VENIT PENTRU O SĂPTĂMÂNĂ ACASĂ. Din Franţa. Luna august este şi pentru satul lui Dio luna când străinerii revin pe meleagurile natale. Din Italia, din Spania , din Anglia ori din Franţa.

   Revin să-şi reîncarce bateriile sufleteşti pentru încă un an. Doi sau mai mulţi. Ani. Şi totuşi, Dio are impresia din ce în ce mai pregnantă că acest fenomen social, globalizarea, mai mult îi înstrăinează decât îi apropie pe oameni.

   Parcă oamenii, din ideal, din ţintă, mă rog, din obiectiv au ajuns victime. Şi nu doar individul, ci şi grupul (familia, îndrăgostiţii) se destramă, se dezintegrează.

   Însă extremele se atrag, iar victimele nu sucombă, ci fac pasul, decisiv, nu se ştie dacă înainte, înapoi, la stânga sau la dreapta. Important este că Homo sapiens se mişcă.

   Uneori cuvintele sapă adevărate tuneluri prin aer şi parcă am vorbi cu ochii legaţi : la începutul frazei te afli, de exemplu, în România, iar după ce-ai marcat prin punct încheierea comunicării, deschizând ochii te trezeşti de partea cealaltă a mapamondului.

   NE DEPLASĂM CU VITEZA CUVÂNTULUI! ÎNAINTĂM SAU NE ÎNĂLŢĂM ?

    
   Totuşi, de unde această senzaţie (meta)fizică aproape că suntem în cădere liberă : printre stele şi singurătăţi ?

Şi de ce toată lumea-i supărată sau, mă rog, fără chef ? Preferăm să ne îmbolnăvim decât să participăm la bucuria aproapelui. Şi nu o facem din invidie,  ci din lehamite.

   Dio schiţează un zâmbet amintindu-şi că lehamitea-i starea de bună dispoziţie a leneşului! Cred că am găsit : NE ESTE LENE SĂ EXISTĂM!

   Ne-a pierit cheful de viaţă, dar şi de moarte! Nu se mai sinucide nimeni, domnule, ca altădată !

   Şi totuşi, am pornit de la bucurie. Era vorba despre o revenire, despre o întoarcere. Poate că nu ne putem întoarce decât în viitor : cifrul copilăriei fiind şi de această dată inexpugnabil.

   De-un lucru sunt însă sigur : fericirea nu există decât la timpul trecut. Da, sigur că da. Et in Arcadia ego!

   Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (142)

 EXILATUL DIN INIMA MEA SAU CUM AM AJUNS INFORMATORUL LUI DUMNEZEU

     Primul gând al lui Dio după ce-a reuşit, în fine , să aţipească o oră, deşi avea impresia c-a dormit o eternitate : iarba ţine cerul la o distanţă albastră de oameni !

    Noaptea trecută a fost una de coşmar pentru Dio : era cât pe ce s-o ia razna ! A citit ca de-obicei mult după miezul nopţii. O carte despre tăcerea de gheaţă de la Polul Nord.

    -Brrr! Ce frig e-n odaie ! Ia să mai pun nişte lemne în sobă !

    Lemnele scoteau scântei duduind cu flăcări albastre şi înalte. Soba frigea , însă brăduţul plin cu globuleţe, fondante şi lumânări părea brumat. Brumat de tăcerea care-i strângea tâmplele într-un cerc de foc şi de gheaţă . Senzaţiile de cald şi de rece se succedau c-o viteză ameţitoare. Undeva în interiorul capului au început să se audă bubuituri surde : se rup gheţarii, se desfac în bucăţi din ce în ce mai mari şi plutesc în derivă prin marea îngheţată din capul meu.

    Doamne, oare voi înnebuni ?

    Aprind lumina. Camera începe să se rotească ca o elice. Este elicea elicopterului din care, astă-vară, a făcut salturi cu paraşuta.

     Scrisul nu-i altceva decât o încercare , disperată la un moment dat , de a-mi decodifica, nu atât viitorul, cât mai degrabă, trecutul. Deci : destinul.

O probă a labirintului personal : DE UNDE VIN ? CINE SUNT ? ÎNCOTRO MERG?  

     Dio, îmi veţi răspunde Dvs., cititorii. Eşti Dio!

     Şi aveţi dreptate , în 99, 999...9 la sută din cazuri. Însă ce mă fac eu cu acel infinit din 0,000...1 la sută ? Ăsta mi-a dat mereu viaţa peste cap!  Nu a lăsat hazardul să-şi facă treaba : i-a pus sula în coaste , împingându-l alături de drumul celorlalţi. Buşindu-l de stânci ori de valuri.

    Am avut insomnii chiar din copilărie : îmi pierdeam nopţile visând cu ochii deschişi! Şi totuşi dimineaţa eram proaspăt ca o floare primăvara.

    Iar lumea mă aştepta cuminte şi apetisantă la uşă.

Costel Zăgan, Deşertul de catifea (3)

 LOCUL CARE NU EXISTĂ

     Domnişoară Mihaela lucrează ca asistent medical generalist în satul Principele Mihai de trei ani de zile. Munca de specialitate şi-o face la domiciliul personal pentru că punctul sanitar este de fapt un mare semn de întrebare.

-Ce implicaţii sanitare produce această situaţie?

- Orice bolnav potenţial poate fi purtător al unei boli contagioase şi există în primul rând riscul îmbolnăvirii familiei mele. În ceea ce priveşte situaţia bolnavului , acesta trăieşte un disconfort psihic, care poate avea consecinţe imprevizibile.Şi apoi nu se poate realiza un dialog corespunzător pacient-cadru medical.

Primarul cunoaşte deja situaţia şi, în consecinţă s-a derobat de orice responsabilitate, pasându-ne spitalului regional, de care prin lege aparţinemTotuşi primăria se face că uită de sănătatea oamenilor.De azi şi de mâine.  Am în evidenţă 81 de copii sub un an . Mi-ar fi mult mai simplu dacă aş avea numai 20 de copii de supravegheat!

Pri urmare programul îmi este supraîncărcat. Totuşi îmi place munca pe care o prestez.

 Însă avem nevoie urgent, eu şi satul cu care sufleteşte mă identific, de un spaţiu adecvat desfăşurării unei activităţi medical-sanitare normale.

  Să vă relatez programul unei zile de lucru!

 Obişnuite şi totuşi dramatică prin consecinţele ei imprevizibile.

   În una din nopţi am asistat la domiciliu o naştere gemelară (copii gemeni) cu complicaţii. Eram singură şi fără materialele strict necesare în asemenea cazuri. Aşa că am recurs la metode empirice. Ca stră-vechile moaşe ale satului! Spre dimineaţă , un alt caz, un copil cu plagă muşcată. În cursul aceleeaşi zile am vaccinat 21 de copii cu Trinoccin.Sprea seară am asistat la o altă naştere.Din fericire, normală!

- Când se întâmplau toate acestea?

- În iarnă, când drumurile erau înzăpezite.Blocate. Bolnavii neputând în niciun caz fi deplasaţi la o altă unitate spitalicească!

- Cum se spune se putea muri cu zile!?

- Da. Dar nu a murit nimeni.

 Cineva acolo sus ne iubeşte!

- Şi, uneori, ne uită!

- Din păcate!

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (130)

 

 CA UN BOCET, MAMA

De ce n-am murit ieri, plâng,

Să mă-ngroape mai adânc ?

Şi de ce n-am fost o apă

Nevoie să n-am de groapă?!

 

     Dio, proaspăt absolvent al celui mai vestit liceu de pe meleagurile poetului naţional, revenea în Bucovina, patria părinţilor săi, taman la înmormântarea bunicii.

 

     Deşi în plină vară, soarele dungat în negru , muşca hulpav şi rece din tristeţea tuturor. Cerul întreg însă asista impasibil la ceremonia terestră,  lacrimogenă şi împăcată. Poate prea împăcată cu această situaţie ultimativă .

 

     Dio îşi ghemuise proaspetele aripi în buzunarele strâmte ale pantalonilor raiaţi. De ce ne întâlnim cu unii oameni doar la asemenea evenimente funebre ?! De ce a trebuit să moară bunica tocmai acum? Cui îi foloseşte moartea ei ?

 

    De ce ne zgârâie moartea aşa de dureros sufletele ? Ceilalţi oameni, în negru şi ei, cu feţele albite de durere ascultau predica preotului :

 

Căci din ţărână am venit

Şi-n ţărână ne întoarcem!...

 

     Cerul, grădină suspendată, aspiră ultimele raze ale zilei...Am venit, m-am îngropat, aştept lăstarii altei primăveri : mai puţin lacrimogenă. Măcar.

 

   Bocetul mamei se aude de dincolo de nori.

 

Costel Zăgan , DEŞERTUL DE CATIFEA (114)

 

Schimbarea mea la faţă?

 

Autor Costel Zăgan

Dio, înainte de-a adormi încercă să- şi evalueze biografia cea mai recentă.

Căsătoria pare o cuşcă : depinde cu cine o împarţi! Dio îşi pipăi gratiile, dincolo inima îşi vedea de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Doamne, unde am fost toţi anii aceştia? Pe ce meleaguri am hoinărit? Ce timp m-a confiscat? Ştiu, destinul nu este o scuză. Cum să-i ceri lui Dumnezeu iertare pentru că exişti, când existenţa ta ar trebui să fie o izbândă şi nu-i decât, din fericire, un eşec repetabil?

Ce-ar trebui să (mai) fac? În primul rând să mă trezesc şi să părăsesc pentru totdeauna acest pat al lui Procust! Şi să fac paşi!

A, însă oare mi-am deschis ochii, să vad unde vreau să demarez aşa de furtunos în trombă? În orice caz, am vocaţia eşecului în sânge.Indubitabil.

Nici bine nu-şi termină efectele un ghinion biografic, că dau năvală altele să-i ia locul şi să-i desăvârşească capodopera!

Chiar şi când am cele mai bune intenţii, de asemenea, o dau tot în bară. Milimetric pe lângă fericire.

Bănuiesc că şi leagănul meu era ceva asemănător c-o baricadă…Pe baricadele copilăriei, ar fi un titlu numai bun de poem dacă nu ar acoperi în totalitate , de fapt, o proximă realitate. Deplorabilă!

Omule, totuşi, copilăria nu poate fi un război, o victorie, da. Un triumf al inocenţei. Păcat c-ai sufocat-o cu graba ta!