LORYJEANNE, ACASĂ

 LORYJEANNE, ACASĂ

     Una din fetele lui Dio, LJ, A VENIT PENTRU O SĂPTĂMÂNĂ ACASĂ. Din Franţa. Luna august este şi pentru satul lui Dio luna când străinerii revin pe meleagurile natale. Din Italia, din Spania , din Anglia ori din Franţa.

   Revin să-şi reîncarce bateriile sufleteşti pentru încă un an. Doi sau mai mulţi. Ani. Şi totuşi, Dio are impresia din ce în ce mai pregnantă că acest fenomen social, globalizarea, mai mult îi înstrăinează decât îi apropie pe oameni.

   Parcă oamenii, din ideal, din ţintă, mă rog, din obiectiv au ajuns victime. Şi nu doar individul, ci şi grupul (familia, îndrăgostiţii) se destramă, se dezintegrează.

   Însă extremele se atrag, iar victimele nu sucombă, ci fac pasul, decisiv, nu se ştie dacă înainte, înapoi, la stânga sau la dreapta. Important este că Homo sapiens se mişcă.

   Uneori cuvintele sapă adevărate tuneluri prin aer şi parcă am vorbi cu ochii legaţi : la începutul frazei te afli, de exemplu, în România, iar după ce-ai marcat prin punct încheierea comunicării, deschizând ochii te trezeşti de partea cealaltă a mapamondului.

   NE DEPLASĂM CU VITEZA CUVÂNTULUI! ÎNAINTĂM SAU NE ÎNĂLŢĂM ?

    
   Totuşi, de unde această senzaţie (meta)fizică aproape că suntem în cădere liberă : printre stele şi singurătăţi ?

Şi de ce toată lumea-i supărată sau, mă rog, fără chef ? Preferăm să ne îmbolnăvim decât să participăm la bucuria aproapelui. Şi nu o facem din invidie,  ci din lehamite.

   Dio schiţează un zâmbet amintindu-şi că lehamitea-i starea de bună dispoziţie a leneşului! Cred că am găsit : NE ESTE LENE SĂ EXISTĂM!

   Ne-a pierit cheful de viaţă, dar şi de moarte! Nu se mai sinucide nimeni, domnule, ca altădată !

   Şi totuşi, am pornit de la bucurie. Era vorba despre o revenire, despre o întoarcere. Poate că nu ne putem întoarce decât în viitor : cifrul copilăriei fiind şi de această dată inexpugnabil.

   De-un lucru sunt însă sigur : fericirea nu există decât la timpul trecut. Da, sigur că da. Et in Arcadia ego!

   Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (142)

RECONSTRUIND CAPITALISMUL ROMÂNESC (1), Costel Zăgan

 RECONSTRUIND CAPITALISMUL ROMÂNESC (1)

     Undeva,în Iaşi, pe Abisul Sec.Dio împreună cu alţi cinci parteneri. Dio fiind firesc partenerul de bază. Adică , salahorul. Unicul salahor şef. Şef atât căt se poate! Oricum apelativul DOMNUL DIO pare în totală discordanţă cu situaţia de fapt.

     Dar toţi o suportă cu stoicism. Fără comentarii! Fiecare, RE-CONSTRUCTOR, să-i zicem aşa, ştiind ce are de făcut.

Bosul dirijează şi munceşte cot la cot cu partenerii - subalterni.Totuşi!

     E glumeţ şi nu-i place să fie contrazis. Decât prin muncă. Marx având dreptate şi-n acest caz: MUNCA L-A DES-FĂCUT PE OM!

    Chiar din prima clipă Dio şi-a luat în primire roaba repartizată de bos. Pe care Dio o numeşte cu duioşie:

ROABA,MON AMOUR!

    Roaba este recunoscătoare şi suficient de încăpătoare pentru înălţimea şi dragostea necondiţionată a lui Dio.

Şi nu scârţie nimic. De obicei. Însă când este supraîncărcată mai ezită: între tril de privighetoare şi lovitură de tun!

   În rest, dacă-i împinsă bine, înaintează! Fără probleme: cântând din toate închieiturile!

Roaba şi-o încarcă şi descarcă singur. Cu şi de material ori pământ. În acest sens Dio se foloseşte de-o lopată. Uneori şi de cazma. Dacă pământu-i prea tare, iar bolovanii-s prea duri. Pământul viu, cei 15 metri cubi, trebuie să acopere uniform spaţiul dintre trotuare, ca o plapumă naturală. De unde, la primăvară, se vor trezi straturile corespunzătoare de flori.

   Dio a fost apreciat verbal de  proprietari: o doctoriţă super  şi un avocat pe măsură. Soţi.Tineri. Cu două fetiţe. De porţelan. Iubire, bibelou de. De două ori. Deocamdată.

    Într-una din seri, Dio singur cu proprietăreasa, pe trotuarul din faţa vilei, i-a recitat o poezie: de atitudine. Proprii: poezia şi atitudinea!

 

    Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (36)