LORYJEANNE, ACASĂ

     Una din fetele lui Dio, LJ, A VENIT PENTRU O SĂPTĂMÂNĂ ACASĂ. Din Franţa. Luna august este şi pentru satul lui Dio luna când străinerii revin pe meleagurile natale. Din Italia, din Spania , din Anglia ori din Franţa.

   Revin să-şi reîncarce bateriile sufleteşti pentru încă un an. Doi sau mai mulţi. Ani. Şi totuşi, Dio are impresia din ce în ce mai pregnantă că acest fenomen social, globalizarea, mai mult îi înstrăinează decât îi apropie pe oameni.

   Parcă oamenii, din ideal, din ţintă, mă rog, din obiectiv au ajuns victime. Şi nu doar individul, ci şi grupul (familia, îndrăgostiţii) se destramă, se dezintegrează.

   Însă extremele se atrag, iar victimele nu sucombă, ci fac pasul, decisiv, nu se ştie dacă înainte, înapoi, la stânga sau la dreapta. Important este că Homo sapiens se mişcă.

   Uneori cuvintele sapă adevărate tuneluri prin aer şi parcă am vorbi cu ochii legaţi : la începutul frazei te afli, de exemplu, în România, iar după ce-ai marcat prin punct încheierea comunicării, deschizând ochii te trezeşti de partea cealaltă a mapamondului.

   NE DEPLASĂM CU VITEZA CUVÂNTULUI! ÎNAINTĂM SAU NE ÎNĂLŢĂM ?

    
   Totuşi, de unde această senzaţie (meta)fizică aproape că suntem în cădere liberă : printre stele şi singurătăţi ?

Şi de ce toată lumea-i supărată sau, mă rog, fără chef ? Preferăm să ne îmbolnăvim decât să participăm la bucuria aproapelui. Şi nu o facem din invidie,  ci din lehamite.

   Dio schiţează un zâmbet amintindu-şi că lehamitea-i starea de bună dispoziţie a leneşului! Cred că am găsit : NE ESTE LENE SĂ EXISTĂM!

   Ne-a pierit cheful de viaţă, dar şi de moarte! Nu se mai sinucide nimeni, domnule, ca altădată !

   Şi totuşi, am pornit de la bucurie. Era vorba despre o revenire, despre o întoarcere. Poate că nu ne putem întoarce decât în viitor : cifrul copilăriei fiind şi de această dată inexpugnabil.

   De-un lucru sunt însă sigur : fericirea nu există decât la timpul trecut. Da, sigur că da. Et in Arcadia ego!

   Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (142)

 EXILATUL DIN INIMA MEA SAU CUM AM AJUNS INFORMATORUL LUI DUMNEZEU

     Primul gând al lui Dio după ce-a reuşit, în fine , să aţipească o oră, deşi avea impresia c-a dormit o eternitate : iarba ţine cerul la o distanţă albastră de oameni !

    Noaptea trecută a fost una de coşmar pentru Dio : era cât pe ce s-o ia razna ! A citit ca de-obicei mult după miezul nopţii. O carte despre tăcerea de gheaţă de la Polul Nord.

    -Brrr! Ce frig e-n odaie ! Ia să mai pun nişte lemne în sobă !

    Lemnele scoteau scântei duduind cu flăcări albastre şi înalte. Soba frigea , însă brăduţul plin cu globuleţe, fondante şi lumânări părea brumat. Brumat de tăcerea care-i strângea tâmplele într-un cerc de foc şi de gheaţă . Senzaţiile de cald şi de rece se succedau c-o viteză ameţitoare. Undeva în interiorul capului au început să se audă bubuituri surde : se rup gheţarii, se desfac în bucăţi din ce în ce mai mari şi plutesc în derivă prin marea îngheţată din capul meu.

    Doamne, oare voi înnebuni ?

    Aprind lumina. Camera începe să se rotească ca o elice. Este elicea elicopterului din care, astă-vară, a făcut salturi cu paraşuta.

     Scrisul nu-i altceva decât o încercare , disperată la un moment dat , de a-mi decodifica, nu atât viitorul, cât mai degrabă, trecutul. Deci : destinul.

O probă a labirintului personal : DE UNDE VIN ? CINE SUNT ? ÎNCOTRO MERG?  

     Dio, îmi veţi răspunde Dvs., cititorii. Eşti Dio!

     Şi aveţi dreptate , în 99, 999...9 la sută din cazuri. Însă ce mă fac eu cu acel infinit din 0,000...1 la sută ? Ăsta mi-a dat mereu viaţa peste cap!  Nu a lăsat hazardul să-şi facă treaba : i-a pus sula în coaste , împingându-l alături de drumul celorlalţi. Buşindu-l de stânci ori de valuri.

    Am avut insomnii chiar din copilărie : îmi pierdeam nopţile visând cu ochii deschişi! Şi totuşi dimineaţa eram proaspăt ca o floare primăvara.

    Iar lumea mă aştepta cuminte şi apetisantă la uşă.

Costel Zăgan, Deşertul de catifea (3)