COPILĂRIE INTERZISĂ

acum 6 ani

‎Ioana Manolache‎ în Costel Zăgan

27 aprilie 2014 la 16:37 · 

Ioana Manolache

27 aprilie 2014 la 16:02

128. COPILĂRIE INTERZISĂ

Dio nu mai vrea să meargă la şcoală ? O întrebare care flutură pe toate buzele familiei. Satul întreg pare uimit : Dio abia aştepta să meargă la şcoală : să arate de ce-i în stare!

Parcă au trecut trei veşnicii, nu trei zile, de când Dio, îmbrăcat ca de sărbătoare , a făcut primul pas într-o şcoală. Şcoala din satul natal : locul pe unde îngerii vin pe pământ!

Cu ce imensă bucurie a făcu Dio acest pas ! Un pas uriaş care ,brutal şi pe nesimţite totuşi, i-a împărţit lumea în două.

Căpşorul lui blond ori inima aflată în dificultate respiratorie i-a înţepenit sufletul într-o dilemă?

UNDE-I DE FAPT COPILĂRIA : ACASĂ SAU LA ŞCOALĂ?

Păi la şcoală sigur că nu-i, pentru că tovarăşa învăţătoare l-a prezentat celorlalţi copii ca pe-un goblizan fără pereche!

Mama, de-acasă , l-a atenţionat de mai multe ori că trebuie s-o asculte pe tovarăşa învăţătoare, fără niciun fel de restricţie : TOVARĂŞA ÎNVĂŢĂTOARE ESTE ÎNCEPÂND DE AZI DUMNEZEUL TĂU!

Dio, cu ochii cât cepele de la C.A.P., nu tăgăduia nimic.Totul era literă de lege!

DAR!!! Cum a intrat în ograda şcolii, toată lumea a sărit pe noi : NU-I VOIE SĂ FACI AIA! NU-I VOIE SĂ FACI ĂIALALTĂ!

E clar : la şcoală n-au ce căuta copiii!

- Mamă, eu nu mai merg la şcoală. Tovarăşa învăţătoare crede că eu sunt tata!

Costel Zăgan

DEŞERTUL DE CATIFEA, II, (roman cibernetic)

O NOAPTE FURTUNOASĂ ÎN TREI

 Trenul intră în gară chiuind din toate încheieturile.Iiiuuuuuuuu! Ce luuuungă-iiiiiii,Doamneeeee! Ţipa şi gara.

Fata ieşi în întîmpinarea băiatului, izbindu-l de cer!
Vagoanele clănţăneau îmbucând aerul supraîncălzit. Hainele zburau pe deasupra lanului de grâu ca nişte nori de ploaie. Vântul interior purta peisajele de la un capăt la altul al orizontului.
Cerul prinde şi el să se înroşească : rezistenţă în tandră suprasarcină terestră! Norii fierb deasupra pregătindu-se de furtună. Se succed unul căte unul, din ce în ce mai repede pe ecranul cerului.
Ţipetele înalte ale fetei contrapunctează gemetele adânci ale Călăreţului fără cap.
Trenul aleargă gâfâind pe-o cale ferată de iarbă. Uuuuuuuiiiiiiiiuuuuuu! Îi şopteşte fierbinte în urechi băiatul, aruncând şi ultimul nor al zilei!
Ce iarbă înaltă şi albastră ne-nveleşte, iubitule! AU, au, au , aaaaaauuuuu! Trenul făcea de zor manevre în gara plină de sudoarea albastră a cerului. Hurducăturile vagoanelor frământau pământul ca pe-o pâine!
Ce bună-i pâinea noastră cea de toate zilele , Doamneeeee!

-Credeam că nu mai vii astăzi , Liza! Mărioara îi luă în primire pe cei doi chiar din poartă. Casa în schimb le surâdea şmechereşte.
-A avut întârziere autobuzul! Ţâşni răspunsul Lizei.
-Ce mai faci , Dio?
-Săru`mâna , Mărioara! Vino să te pup! Ce-ţi pasă : Te perpeleşti la umbră şi nu te doare deloc de nişte oropsiţi ...canicularzi!
-Şi ce mai oropsiţi ! Mestecă fata cuvintele , când Dio o îmbrăţişă , atingându-i cu buzele fierbinţi un colţ al gurii.
Un fulger răcoros trecu pe sub umbra nucului din ogradă.
Costel Zăgan

ȚEAPA LUI VODĂ

DUMINICĂ, 12 APRILIE 2020

‎Costel Zăgan‎ : Țeapa lui Vodă

Copiii încremeniseră cu ochii la turul pantalonilor personajului incognito: o morişcă de doi lei şi douăzeci şi cinci de bani ce-l trăgea hiperbolic dincolo de nori.
Portret resentimentar? Mai bine iau radiera şi şterg totul: inclusiv păcatul originar! Aşa că e o vreme super! Aş putea spune , chiar pa-ra-di-si-a-că!
...Pe un alt plan narativ Dio este antagonistul unei alte întâmplări, concentrice...
...Mă rog, un abis cu ştaif. Şi foncţie, nene Iancule!
La ce renumeraţie îmi revine pe chelie didactică, zău dacă merită să-mi mişc vreun fir de păr!
Auzi, fraiere, Doamna Nimeni te îndrumă şi te controlează!
-Copii! Daţi-MI, caietele! Copilăria ia poziţia de drepţi: comanda-i la doamna!
-Dom`profesor, unde-ai fost, dom`le, când predai limba română?!!?
(-În Patria Mea, doamnă, LIMBA ROMÂNĂ!) Tăcerea vorbeşte în locul meu. Gura, în schimb, nu scoate niciun sunet. Laşa!
Inutilitate: numele tău e România. Nichita se întoarce în mormânt a doua oară, scârbit şi el, post mortem, de această lume!
Şi-acum,ŢEAPA LUI VODĂ :
O fi, după 20 de ani, HĂRŢUIREA ROMÂNIEI, ultima găselniţă a oamenilor politici pentru ieşirea ţării din criză, iar ceilalţi români habar n-au. Măi, să fie !!!!!
(Costel Zăgan, DEȘERTUL DE CATIFEA,2015)

LORYJEANNE, ACASĂ

LORYJEANNE, ACASĂ

   Una din fetele lui Dio, LJ, A VENIT PENTRU O SĂPTĂMÂNĂ ACASĂ. Din Franţa. Luna august este şi pentru satul lui Dio luna când străinerii revin pe meleagurile natale. Din Italia, din Spania , din Anglia ori din Franţa.

Revin să-şi reîncarce bateriile sufleteşti pentru încă un an. Doi sau mai mulţi. Ani. Şi totuşi, Dio are impresia din ce în ce mai pregnantă că acest fenomen social, globalizarea, mai mult îi înstrăinează decât îi apropie pe oameni.

Parcă oamenii, din ideal, din ţintă, mă rog, din obiectiv au ajuns victime. Şi nu doar individul, ci şi grupul (familia, îndrăgostiţii) se destramă, se dezintegrează.

Însă extremele se atrag, iar victimele nu sucombă, ci fac pasul, decisiv, nu se ştie dacă înainte, înapoi, la stânga sau la dreapta. Important este că Homo sapiens se mişcă.

Uneori cuvintele sapă adevărate tuneluri prin aer şi parcă am vorbi cu ochii legaţi : la începutul frazei te afli, de exemplu, în România, iar după ce-ai marcat prin punct încheierea comunicării, deschizând ochii te trezeşti de partea cealaltă a mapamondului.

NE DEPLASĂM CU VITEZA CUVÂNTULUI! ÎNAINTĂM SAU NE ÎNĂLŢĂM ?

Totuşi, de unde această senzaţie (meta)fizică aproape că suntem în cădere liberă : printre stele şi singurătăţi ?

Şi de ce toată lumea-i supărată sau, mă rog, fără chef ? Preferăm să ne îmbolnăvim decât să participăm la bucuria aproapelui. Şi nu o facem din invidie, ci din lehamite.

Dio schiţează un zâmbet amintindu-şi că lehamitea-i starea de bună dispoziţie a leneşului! Cred că am găsit : NE ESTE LENE SĂ EXISTĂM!

Ne-a pierit cheful de viaţă, dar şi de moarte! Nu se mai sinucide nimeni, domnule, ca altădată !

Şi totuşi, am pornit de la bucurie. Era vorba despre o revenire, despre o întoarcere. Poate că nu ne putem întoarce decât în viitor : cifrul copilăriei fiind şi de această dată inexpugnabil.

De-un lucru sunt însă sigur : fericirea nu există decât la timpul trecut. Da, sigur că da. Et in Arcadia ego!

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (142)